Efectul clasei 0 – Învățătoarea

După ce, timp de luni întregi am trecut prin calvarul organizatoric al înscrierii fetiței celei mari la școală, iată că a venit și vremea primei zile de școală. Cu o săptămână înainte de începutul școlii am dat telefoane peste telefoane ca orice mămică responsabilă pentru a afla numele doamnei învățătoare în clasa căreia va învăța fetița mea. În penultima zi, înainte de începutul anului școlar, am aflat și acest nume. Cu emoțiile la purtător, mai mult noi, părinții, decât copiii am pășit ezitant în curtea școlii alese. Acolo, surpriză fericită, fetița mea și-a recunoscut una din colegele de la clubul de dansuri pentru copii pe care îl frecventează. Am ales, în mod neinspirat, să inițiez o conversație cu mămica fetiței respective. Fetița mea fusese distribuită în clasa pregătitoare “C”, fetița ei în clasa pregătitoare  ”A”. I-am spus mămicii respective că e păcat că nu au nimerit fetițele împreună, dacă tot se cunoșteau. Ea mi-a răspuns “Aaa, noi nu am “nimerit”, noi am ales clasa în care vrem să fim. Am venit la școală, am fost “drăguță” cu secretara și am aflat tot ce era de aflat despre învățătoare.” Am tăcut brusc și minute în șir mi-am reproșat că am crezut naiv vocea de la telefon care îmi spunea că “încă nu s-au făcut distribuirile”. În antiteză, fetița mea se plimba săltăreț ca o vrăbiuță veselă prin curtea școlii, prezentându-se fiecărui copilaș și întrebându-l, la rândul ei, cum îl cheamă. Îmi treceau prin minte imagini din timpul înscrierilor când persoane cu statut material mai bun decât al nostru făceau eforturi supraomenești să-și înscrie urmașii la școli cu ștaif – schimbau domicilii, inventau chirii fictive, orice numai să fie școala aceea din centru…Nici atunci nu am fost pe fază. Am fost smulsă din tumultul acestor imagini de mânuța mică și caldă a fetiței mele care trăgea de mine “Mami unde e Doamna mea?”. “Cine?” “Unde e Doamna Mea Învățătoare?” a repetat nerăbdătoare. Ocupată să mă învinovățesc de toate lucrurile pe care nu le-am făcut pentru fetița mea, uitasem să-i caut învățătoarea și tocmai se organiza careul. Am zărit-o. Elegantă, nu foarte vocală, aștepta cu un ecuson să fie găsită de cei ce urmau să-i fie elevi. Era la doi pași. Fetița mea a intuit cine este și s-a prezentat așa cum făcuse și cu copiii. Învățătoarea o privea cu blândețe și se străduia să ascundă, ușor stângaci, emoțiile pe care le avea. Fiica mea i-a zâmbit dulceag și ușor alintat și ochii îi străluceau. În mintea mea rula aceeași placă  ”Sigur e clasa cea mai slabă, e clasa cu “resturile”. O să fac tot posibilul să o mut de aici”. Fetița mea și-a luat ușor mânuța din mâna mea și eu am protestat printr-o ușoară tresărire. S-a strecurat lângă învățătoare și, pe furiș, fără s-o vadă nimeni, a luat-o de mână pe Doamna. Nu înțelegea clar ce era cu adunarea aceea ciudată: doamne și domni profesori, preot, polițist, marea de copii dublată sau triplată de părinți și bunici veniți să serbeze un început…

S-a terminat festivitatea și am mers în clase. Doamna învățătoare s-a prezentat “Numele meu este…si lucrez de 2 ani în învățământ.” Mi-am spus în minte “Clar, nu știe suficient ca să-mi educe copilul”. Fetița mea sorbea, din priviri, fiecare cuvânt al învățătoarei, eu transformam fiecare cuvânt în ….. citeste AICI continuarea (merita fiecare cuvant citit!)